George GEAFIR – Mai desteapta decit barbatul…
Domnul Stamatie, de profesie director, că fusese uitat în post de nici nu se mai ştie de când, familiar zis Ţuţu, ajunse acasă, ca de obicei, la ora când la televizor se dau „actualităţile”, obosit şi prăfuit de timp şi vreme şi după un epuizant drum făcut la minister, în calitatea sa de conducător cu un înalt simţ al răspunderii şi al sacrificiului personal.
Acasă îl aştepta familia, cu masa pusă, şi o scrisoare.
Mai întâi se aşeză la masă şi nu se ridică până ce nu-şi ghiftui pântecele cu îmbelşugatele bucate, mormăind ceva printre dumicaţi cu referire la travaliul zilei, făcu o glumă la desert, îşi tamponă buzele cu un prosop de bucătărie chinezesc, râgâi de câteva ori cu mare satisfacţie gastronomică, după care trecu în sufragerie, la televizor.
Cum era de aşteptat, se plictisi destul de repede de ştirile la fel de obosite ca şi el, de vorbăria fără noimă de la talk-show-ul politic şi se apucă să citească scrisoarea…
Dragă Ţuţule,
Îţi scrie vecinul tău de la ţară, care te lăsa când erai copil să mănânci zarzăre şi corcoduşe crude din pomii fructiferi până ce ţi se strepezeau dinţii.
Ţuţule, doresc prin această epistolă să fac o mică şi neînsemnată intervenţie la tine, care acum eşti mare şi însemnat director, pentru un nepot al meu după babă şi care îţi este subaltern, de meserie bun la toate. Bun, nu din ăia de trei parale.
Între nepotul ăsta al meu şi şeful lui s-a iscat o situaţie conflictuală fără sfârşit, dintr-o dată de început a lunii trecute, situaţie care pe zi ce trecea, se înrăutăţea tot mai mult în defavoarea nepotului, rămas în cele din urmă fără salar integral, adică fără bănuţi de chirie şi de hăinuţe pentru copii că are, deh!, pământ fertil, ca la noi în „popinci”!
Dragă Ţuţule, eu atâta te rog. Ajută-l pe nepotul ăsta al meu şi dă-l afară pe şef, să vadă şi el ce înseamnă să nu ai salar.
Să trăieşti, şi la mai mare! Ne mândrim cu un aşa fiu al satului!
După ce termină de citit scrisoarea, domnul Stamatie căzu în adâncă melancolie. Parcă se vedea la vârsta când încă nu-i mijise mustaţa, sărind garduri în livezile oamenilor, cu tovarăşi de năzbâtii, la furat de cireşe. Cu regretul de a nu şti cine îi scrisese, care vecin, că mai toţi aveau livezi bogate şi niciuna nu-i scăpase necălcată, un val de tristeţe îi umbri privirea.
- Ce s-a întâmplat, Ţuţişor dragă, ţi s-au înecat corăbiile?!
- Eh, un vecin de la ţară, mă roagă să-i fac un favor…Aş vrea, dar nu ştiu cum…
- Ce e aşa greu?
- Un nepot de-al lui… S-a certat cu şeful şi ăla l-a lăsat fără bani.
- Şi ce vrea?
- Cică să-l dau afară pe şef. Ori asta nu pot.
- Schimbă-l!
- Aş vrea eu, dar nu ştiu care e. Că nu mi-a dat niciun nume.
- Nimic mai simplu, dragă, îi sugeră soţia. Schimbă-i pe toţi. Că atunci când se învechesc în funcţii încep să submineze. O fi fost Ceauşescu paranoic, dar la treburi din astea îi mergea mintea. De ce crezi tu că inventase aiureala cu rotirea cadrelor? Tocmai de-asta, ca să se menţină la putere.
- Dragă, că bine zici! Sunt mulţi care-mi doresc postul. Plus că de la partid mi-au zis să pun în funcţii oameni de-ai lor, nu de-ai opoziţiei…
- Păi, vezi?
- Recunosc, draga mea, de multe ori femeia e mai deşteaptă decât bărbatul.
- Nu de multe ori. Tot timpul e aşa, zise soţia şi se porni pe râs. Hai, nu te subestima, tu eşti un bărbat deştept, ce-i drept printre puţinii… Indiscutabil, eşti deştept. Numai unul deştept recunoaşte că femeia sa e mai deşteaptă decât el, zise soţia şi reizbucni în râs.
Domnul Stamatie nu strălucea de inteligenţă dar îşi cunoştea foarte bine soţia: nu foarte frumoasă însă isteaţă şi pe deasupra cu o părere exagerat de bună despre sine şi despre femei în general. O adevărată feministă cum s-ar spune. Îi ştia vorbele de duh, gen „cheia mariajului fericit, femeia mai deşteaptă decât bărbatul”, „bărbaţii conduc, dar există mereu o femeie la volan”, „lumea nu a fost condusă de bărbaţi ci de bărbaţi conduşi de femei”, „la dreapta fiecărui bărbat puternic stă o femeie deşteaptă”, „ o femeie puternică este superioară unui bărbat puternic”…
- Am citit de curând, continuă soţia, cică o căsnicie poate fi reuşită dacă femeia e mai inteligentă decât soţul şi cu cinci ani mai tânără… Şi că durata mariajului de miere ar fi de fix doi ani, unsprezece luni, opt zile şi o clipă…
- Aha…
Domnul Pramatie începu să caşte, fără a simţi savoarea vorbelor feministe:
- Dacă ar fi frumoşi şi deştepţi, aşa cum se spune în lume, bărbaţii s-ar numi femei! Voi vă credeţi superiori nouă. Uitaţi însă că femeile au memorie mai bună, sunt mai curajoase, delicate, mint mai puţin decât voi bărbaţii. Uite, acum, tu îmi spui că ai fost la Bucureşti, la minister…
- Mda, bolboroseşte bărbatul aproape adormit.
- Aşa cum există mulţi bărbaţi proşti, tot aşa există şi multe femei deştepte…Ce zici, am dreptate? Uite, eu susţin că un bărbat nu trebuie să fie superior femeii, pur şi simplu el trebuie să fie bărbat. Iar pentru ca el să fie bărbat trebuie ca femeia să fie mărginită, cu judecată mai puţină, să-i dea astfel aceluia iluzia de superioritate. Dar, ca să nu te supăr, voi admite că femeia şi bărbatul sunt la fel de deştepţi, … numai că deşteptăciunea femeii se manifestă încă din scutece iar a bărbatului abia pe patul de moarte, în pamperşi… Da’ ce să-ţi mai zic, oricum nu asculţi, mai bine hai, la culcare!…
- Hai, tresări bărbatul, năucit de somn.
Ea, nerăbdătoare, fugi să pregătească patul; visa la o memorabilă seară de dragoste şi dragoste…şi iar dragoste… El, marcat de înfrigurare, îşi trase pijamaua; ca şi ea ardea de nerăbdare să se bage sub cearceaful apretat, să doarmă şi să doarmă şi să doarmăăă…
