Telefoane identice… O poveste de Maria POSTU…

Miercuri 28 Aprilie 2010

Ora 5:19:52 PM GMT

STARE de COMPLICITATE ASCUNSA…

Povestirea de mai jos imi creaza acea stare de complicitate ascunsa cu cea mai mare grija posibila…care iti umezeste cerul gurii, lasindu-ti o senzatie de excitatie, chiar inainte de a se intimpla ceva constient interzis…foarte dorit, foarte secret… Stiut din educatie ca fiind foarte interzis…sub orice motivatie…

De regula, actiunile noastre duplicitare, interzise si pastrate cu sfintenie in cotloanele subconstientului, atunci cind sint intreprinse, produc bucurii multiple, frenetice, fara stavila, fara remuscare… Traim sa ne producem bucurii, de ce mai multe ori ; dintre cele mai interzise… Traim lacom, pentru satisfactii lacome…Traim gol, pentru satisfactii goale… Traim mai mult, Netraind…

Merita?…

 

Telefoane identice…

O poveste de Maria POSTU…

Deschise usa bucatariei si privi speriata in jur: oare de ce am venit? Imi trebuie ceva…da, dar ce? A! Sortul de bucatarie, uf, nu nimeresc nasturii, are mai multe copci decat nasturi sau invers. De fapt, are cordon, nu am nevoie de nasturi…

Inapoi, pe holul lung, pana la iesire, poate totusi isi va aminti ce avea asa de important de facut in bucatarie. Intre timp, suna cineva. Nervos, ca si cum s-ar grabi foarte tare si pentru o clipa o inunda teama ca se va trezi cu un vecin reprosandu-i ca iar a dat muzica prea tare, ca iar nu respecta orele de odihna ale pensionarilor, ca iar suna la usa ei persoane straine de bloc care, culmea, au cheia de la usa de la intrare in scara si pot aduce la randul lor alti si alti necunoscuti care sa le ameninte singuranta dobandita atat de greu prin achitarea taxei colective de securizare a intrarii in bloc, ba chiar de angajare a a unui paznic care mai mult dormiteaza in minuscula lui ghereta, lux inutil spuneau aceeasi pensionari care totusi se temeau pentru vietile lor la cel mai mic semn de boala sunand la toate ambulantele si serviciile de urgenta destinate personalor singure de varsta a treia.

Sunetul strident al soneriei se suprapunea peste vocea comentatorului de pe un post de radio , apoi peste primele note din melodia lui Jaques Brel… Nu stia ce sa faca mai intai: sa inchida radioul, sa-si dea sortul jos, sa alerge la usa… Soneria continua sa vibreze enervant de insistenta, ca si cum cel care o folosea avea niste drepturi asupra casei, asupra stapanei acesteia si venise momentul sa si le primeasca. Abia atunci i se paru ca stie cine si de ce suna fara pic de jena pentru odihna casei si a blocului. El trebuie sa fie, Doamne! Barbatul care abia a  iesit! Precis ca iar si-a uitat telefonul…Se apleca si pe masuta de langa usa de intrare, era chiar asa, telefonul barbatului ce abia iesise pe usa cu 5 minute inainte. Deschise usa fara sa mai verifice pe vizor, cum facea de obicei sau intreba “Cine este?”, acum deschise chiar  usor amuzata, cu telefonul in mana, gata sa spuna. De fapt chiar rosti prima fraza… ”Stiu ca esti in intarziere, daca observam mai devreme…te sunam…” ( Realiza ca nu avea cum sa-l sune, deoarece isi uitase din nou telefonul acasa ). Nu-si duse rationamentul pana la capat. Deschise usa si in aceeasi secunda cuvintele incercara sa-i devina tipat oprit de doua maini puternice care o imobilizara si-si facura loc sa treaca gloriosi spre celelalte camere ale  casei, ale caror usi deschise si cu sertarele vraiste parca se rugau sa vina cineva sa le verifice si apoi sa le lase in ordine. Intrara, fara sa se sinchiseasca de trupul pravalit al femeii care, cu ultimele puteri , in timp ce auzea zgomote de usilor trantite, al  seifurilor fortate, al paturilor trase,  al casetelor  descuiate, al  lacatelor  rupte, obiecte sparte, geamuri prabusindu-se,  realiza ca telefonul pe care il intinsese gratioasa celui caruia ii deschisese usa, confundandu-l cu barbatul care plecase, era de fapt, telefonul ei, identic cu al acestuia…

Ultimul ei gandi inainte de a se prabusi intr-un lesin pe care parca il dorise demult, era: ”Ah!Si am uitat sa sterg mesajul acela care ma incrimina…Oare isi vor da seama….?”