| un articol trait si respirat de AUGUSTIN BUZURA
Dosarele si mitocania sunt doua constante fundamentale ale politicii si vietii sociale de la noi. Usa cortului, atât de frecvent evocata când vine vorba de vocabularul oamenilor politici, a fost demult depasita, astfel ca nu mi s-ar parea deloc exagerat daca cei de la pomenita usa si-ar spune între ei : „Vorbesti de parca te-ai afla în parlament!“ Sau, de ce nu, în alte institutii din sfera puterii. Cât despre dosare, desi au trecut doua decenii, ele sunt mereu disponibile, încât prea putine dintre personalitatile care conteaza si care au facut ceva pentru tara au ramas nemurdarite. Aflându-ne într-o neîntrerupta campanie electorala, între doua furturi descoperite si nepedepsite, se mai deschide câte un dosar pentru a abate atentia de la ceea ce s-ar cuveni sa intre în preocuparile Justitiei. Din nefericire, la noi, sentintele se dau în presa cu mult înainte ca Justitia sa se fi pronuntat, caci nimeni nu pare sa aiba nevoie de adevar, ci numai de victime, de compromisi, de egali în mizerie. Sigur ca adevarul e bun oricând si e foarte important sa-l cunoastem, dar de obicei este cunoscut prea târziu, dupa ce raul s-a produs. Si dupa ce nimeni nu mai reuseste sa-l deosebeasca de fals sau de cacealma. Securitatea a produs numerosi profesionisti ai urii si delatiunii pe fata. Dupa Revolutie a aparut o noua specie de „cercetatori“, mai exact, un fel de profitori ai mizeriei lasate de fostii securisti, Spre deosebire de aceia însa, eficienta si „satisfactia profesionala“ a acestora este infinit mai mare. Au la dispozitie presa scrisa, televiziunile si zvonurile bine dirijate. Pe când munca securistilor nu era cunoscuta decât de sefii lor ierarhici si de organele de partid în a caror subordine se aflau, acum e liber la înjuraturi, la murdarire. Sigur, exista si Justitie, dar pâna sa se pronunte trec niste ani. Asa se face ca, multumita atmosferei întretinute de pasionatii de dosare, Securitatea a învins definitiv, si-a impus regulile si oamenii. Valul de jeg s-a propagat cu viteza si nicio institutie nu a reusit sa-i tina piept, sa se salveze. S-a ajuns la un incredibil dispret pentru om, pentru suferinta, pentru minte si suflet. Multi, foarte multi cred ce li se spune, fara sa se întrebe daca nu cumva exista si oameni care nu trebuie crezuti. Mereu îmi amintesc rusinat o împrejurare din îndepartata-mi studentie, când pur si simplu mi-a convenit ceea ce mi-a fost dat sa aud despre un confrate. În primii ani ne obisnuiseram cu faptul ca, din cele mai neasteptate motive, apareau si dispareau colegi; unii fiindca ramasesera repetenti, altii pentru ca pierdusera anul deoarece nu-si declarasera „originea sociala“ si situatia politica a parintilor, iar altii pentru ca venisera de la alte centre universitare. Preocupati de dificultatea examenelor ce ne asteptau si calculând cu strasnicie notele pentru a nu pierde bursa, eram mai putin interesati de biografiile noilor veniti. Ca atare si pe D. l-am neglijat; poate si pentru ca era mai în vârsta si pastrase mereu o distanta politicoasa: pâna într-o zi, când am avut inspectie la franceza. Cei mai multi dintre noi urmaseram cursurile de franceza, dar examenele le-am dat la rusa, unde nota mare, nota de bursa, ne era asigurata fara emotii. Noul nostru coleg D. vorbea franceza impecabil, cu accentul necesar si la el apelam ori de câte ori nu stiam vreun cuvânt sau când frazele nu ne ieseau tocmai pe frantuzeste. Cu ocazia acelei inspectii, asa cum era de asteptat, profesoara l-a scos la tabla pe el, care, pâna atunci, se întretinuse în franceza cu inspectorul |
Spre mirarea tuturor, însa, pe tabla D. a scris corect prea putine cuvinte din frazele care-i fusesera dictate. Si cu cât insistenta si deruta profesoarei erau mai mari, cu atât greselile colegului meu sporeau. În situatia creata, un singur om zâmbea trist: inspectorul. „Unde ai învatat dumneata franceza?, s-a interesat el. Nu cumva la închisoare?“ Colegul meu a zâmbit la rându-i. În ce ma priveste, mi-a fost imposibil sa uit acea inspectie care, cu brutalitate, ne-a dezvaluit tacerile si relativa distanta pe care colegul nostru o pastra fata de noi. Am aflat mult mai târziu, dupa ce i-am câstigat încrederea, ca încercase sa organizeze un grup „contrarevolutionar“, dar a fost descoperit si condamnat la închisoare, unde, pentru scurt timp, a fost coleg de celula cu un alt student care avea sa devina scriitor important. Nu-l voi numi aici decât X. Acesta era luat dimineata si dus în alt loc, de unde revenea în celula abia înainte de culcare. Uneori aducea tigari, alteori ciocolata pe care le împartea cu colegii de celula. Acolo, în închisoare, turnatorii erau depistati dupa culoarea fecalelor. Cei ce mâncau si altceva în afara de meniul cotidian aveau culoarea fecalelor schimbata, cu alte cuvinte, fusesera recompensati pentru turnatorie si, în consecinta, erau batuti de catre ceilalti puscariasi. Se subîntelege ca nici X n-a facut exceptie. Peste câtiva ani, când devenise un personaj important în lumea literara, am descoperit ca nu faceam parte dintre simpatiile lui, dimpotriva. Pe atunci nu-l cunoscusem personal, dar asta nu avea nicio importanta, continua sa-mi gaseasca fel de fel de defecte, pe lânga cele ce aveau legatura cu proza pe care o scriam. Asa se face ca, într-un cerc mai larg, când cineva mi-a povestit ce a mai spus X despre mine, am izbucnit furios: „Da-l dracului de turnator!“ Si, drept argument, am început sa relatez episodul din închisoare pe care îl aflasem de la fostul meu coleg de an. Spre uimirea mea, am fost întrerupt înainte de a fi terminat descrierea bataii primite de acesta de la colegii de suferinta. „Daca l-ai fi vazut asa cum l-am vazut eu, întins pe ciment, într-o balta de sânge, fara niciun dinte în gura, cu gardienii care încercau sa-l trezeasca aruncând peste el galeti cu apa rece, oare n-ai fi devenit si tu turnator? Crezi ca ai fi rezistat?“ Dintr-o data, furia care ma stapânea s-a transformat în rusine. Mi s-a facut o rusine cumplita de superficialitatea mea, de faptul ca am vorbit în necunostinta de cauza. Cunoscusem sute de oameni care fusesera chinuiti în închisorile comuniste, ma straduisem sa-i gasesc pe cei ce puteau sa stie unde era înmormântat Maniu, umblasem pe urmele celor ce au luptat în munti, ba mai mult, în îndepartata-mi copilarie, am vazut cum, sub ochii mei, a fost ucis un asemenea luptator. Altfel spus, învatasem toate nuantele suferintei si ale umilintelor la care a fost supusa tara. În cazul lui X, însa, renuntasem la întrebari si ma lasasem dominat de sentimente care nu-mi faceau cinste. Mai târziu, am cunoscut oameni care au avut nesansa sa treaca prin reeducarea de la Pitesti, semeni pe care imaginatia maladiva a lui Bogdanovici si Turcanu i-au transformat în niste unelte detestabile, dupa chipul si asemanarea lor. Si toate acestea, împreuna cu întâmplarile de la Canal sau din închisori m-au învatat ca nu trebuie sa excludem contextul în care s-au petrecut anumite fapte si nici sa judecam o situatie sau un om înainte de a pune toate întrebarile care se impun. Din pacate, la noi, dezvaluirile, istoria trecutului apropiat s-au facut în graba, nu de dragul adevarului, ci pentru a servi un anume moment politic. Nu stim cu adevarat nici ce a fost, nici ce este. Oricum, lectia primita atunci ma urmareste si astazi. Am crezut ca Revolutia va veni cu orice altceva, dar nu cu minciuna si ura. Libertatea a fost un pretext pentru denigrare si jaf. Dosarele Securitatii, uriasele depozite de ura, de jeg si minciuna sunt mai eficiente astazi decât atunci când au fost întocmite. Cui îi mai pasa de idealurile celor care au murit în închisori, la Canal sau în munti? Cui îi mai pasa, în realitate, de aceasta tara? Mai este cineva crestin din moment ce nimeni nu stie sa ierte sau macar sa înteleaga? Nulitatile, veleitarii si frustratii distrug tot ce poate fi distrus: vârfuri, modele, mituri. Parazitii trebuie sa traiasca bine, cu orice pret. Si, pentru asta, au nevoie de victime importante. Caci daca s-ar înjura între ei nu i-ar baga nimeni în seama. Sigur este ca, de douazeci de ani, au disparut zâmbetele, bucuria unor victorii, încrederea si speranta. Si ca dosarele sunt la fel de utile ca în primii ani postrevolutionari. Se deschid în rate, la cererea unor binevoitori care vor cu orice pret „adevarul!“. Neavând pe ce sa se urce pentru a fi vazuti, se catara pe dosare. Si tot cu ajutorul lor îsi fac loc în fata. Din pacate, Mitica al lui Caragiale sau Mitica al nostru nu mai are umor, este teapan, vigilent, important; costum gri, cravata rosie, pantofi ascutiti. El nu are nevoie de adevar. El vâneaza un post de consilier pe undeva si face totul sa ajunga în parlament. Caci, pe cei de azi, nu adevarul, marile lor calitati profesionale sau dosarele curate i-au propulsat în parlament, în guvern sau în diverse alte fotolii. Esential li se pare sa strânga destui bani nu numai de dragul prosperitatii partidului, ci si pentru mici si sarmale – cele mai eficiente „argumente“ electorale ale zilelor noastre. Au mai ramas putine personalitati nepatate. Deocamdata. Caci suntem în campanie electorala si am toate motivele sa cred ca pâna în decembrie nu va ramâne nimic nemurdarit. Erei ticalosilor, de care vorbea Marin Preda, i s-au adaugat înca doua decenii. Avem, oare, exceptii de la aceasta trista regula? Ma încapatânez sa cred ca da, în ciuda a tot ce se petrece sub ochii nostri….
