noiembrie 7, 2009
noiembrie 6, 2009
noiembrie 5, 2009
noiembrie 4, 2009
noiembrie 3, 2009
noiembrie 2, 2009
noiembrie 1, 2009
Conformism cyberpunk: „District 9“ de Neill Blomkamp…
| un articol de CĂTĂLIN OLARU
Cetateanul model executa, nu discuta: daca asa spun ceilalti sau statul ca este, asa este. Problemele de constiinta îi sunt straine. Fara sa stea prea mult pe gânduri, cetateanul model profita când altii sunt la ananghie si îl doare în cot când lumea întreaga e întoarsa cu fundul în sus: lui sa îi fie bine. |
Exista doar o problema: în lumea cetateanului model, cei discriminati sunt discriminati fara un motiv anume, iar cetateanul model, în ciuda oricarei logici si în lipsa oricaror dovezi, începe sa treaca el însusi drept un asemenea minoritar; în urma unor ghinioane incredibile, începe sa fie la rândul sau discriminat. Claustranta si imposibil de dezlipit, noua eticheta îl marcheaza si îl duce la pierzanie, încununând trista victorie a unui pervers echilibru moral: conformismul însusi îl condamna fara speranta pe cetateanul model.
Minoritarii sunt, de pilda, evreii, ei îl ajuta, prin tragedia lor, sa acumuleze averi pe cetateanul model; acest model e domnul Klein din filmul din 1976 al lui Joseph Losey, eseu în tonuri sumbre în care parabola se citeste printre rânduri. Scenariul sobru si liniar al lui Franco Solinas si jocul impecabil al megastarului Alain Delon fac ca aceasta istorie simpla sa fie nu despre razboi, evrei sau discriminare, ci mai degraba despre zadarnicia avaritiei în special si a proiectelor pe care si le fac oamenii în general, despre absurdul care ne asteapta dupa colt, întotdeauna la pânda, despre nedreptate si puterea inevitabilului.
Asemeni lui Robert Klein, Wikus Van De Merwe (Sharlto Copley) îsi câstiga existenta de pe urma celor oprimati. Asemeni lui Robert Klein, el ajunge sa treaca drept unul dintre cei pe care mai deunazi îi dispretuia, pe care îi tinea cu de-a sila îndaratul unui gard, într-un tarc, drept unul dintre cei pe care îi asemuia batjocoritor unor creveti, pe care primise ordin sa-i alunge undeva dincolo de granitele orasului, departe de ochii celorlalti cetateni model.
Wikus Van De Merwe este eroul lui „District 9“ al lui Neill Blomkamp, iar cei defavorizati nu sunt evrei, negri, asiatici sau amerindieni. Nu sunt nici musulmani, nici budisti, nici hindusi, nici atei.
Sunt extrateresti.
Iubeste-l pe Celalalt precum te iubesti pe tine
Ce este „District 9“? Iata o întrebare la care lui Blomkamp însusi i-ar fi greu sa raspunda.
Înainte de toate e un SF. Nu e, însa, un SF oarecare: are loc în 2010, deci într-un viitor foarte apropiat, iar extraterestrii nu sunt nici rai, dar nici buni. Sunt niste pezevenghi obisnuiti sa fure de la oameni sau din gunoaiele oamenilor, lipsiti cu totul de inteligenta ocazional malefica pe care peliculele de gen obisnuiesc sa le-o atribuie. Altfel spus, sunt de-a dreptul nerozi.
Componenta moralizatoare viguroasa a povestii face ca acest SF atipic sa devina un SF alegorie: daca „Mr. Klein“ era despre nesiguranta si metehnele umane, „District 9“ e un îndemn cât se poate de direct la toleranta. Înca din primele secvente e clar ca extraterestrii sunt o conventie, ca povestea vizitatorilor oprimati e doar un pretext pentru o lectie despre modernitate si civilizatie, despre stat, corporatii si umanitate. O lectie îngrosata, al carei ton nu e diferit de cel al unei campanii sociale.
Fara voia lui, Wikus Van De Merwe ajunge inamic public; desi nu a gresit cu nimic, desi încearca din rasputeri sa-si dovedeasca nevinovatia, toata tara îl cauta, toata tara îl detesta, scornelile îngrozitoare pe care le propaga media toata lumea le crede. Drept urmare, „District 9“ e un SF alegorie & thriller. Filmat în stilul unui documentar de televiziune, cu interviuri, transmisiuni în direct si reporteri care relateaza „de la fata locului“, acest SF alegorie devine un SF alegorie thriller & mockumentary.
Pe final, protagonistul întoarce armele. În bloc, rasa umana îl respinge. Haituit, pactizeaza cu dusmanul: intra în posesia unui super robot din otel pe care îl conduce împotriva semenilor sai. Acest angrenaj greoi cu aspect umanoid în care eroul se cocoata si care slobozeste racheta dupa racheta ne ajuta sa întelegem, într-un târziu, ce este filmul lui Blomkamp. Este un SF alegorie thriller mockumentary cu Transformeri.
Împreuna, aceste calitati se anuleaza reciproc. „Mr. Klein“ era kafkian în fond, „District 9“ e kafkian doar în forma – un oarecare este supus unei mutatii. Aici se opreste absurdul, aceasta este si unica similitudine cu capodoperele body horror ale lui David Cronenberg.
Pilduitor, mesajul pe care „District 9“ doreste sa îl transmita pare desprins din brosurile organizatiilor non-guvernamentale. Daca oamenii lui 2010 nu fac o treaba prea buna în a-i integra pe noii veniti, noi în schimb trebuie sa aratam mai multa întelegere sufletelor de lânga noi, indiferent de religie, orientare sexuala sau culoare. Extrem de generos, dar în esenta filmul ne spune doua chestii: ce se cade sa facem si cum se cuvine sa fim…
